Munca e pentru fraieri?

O celebră trupă spunea odată, „Munca înnobilează fraierii”. Concepția asta a românilor precum că munca e pentru fraieri a fost cu preponderență impregnată în mentalitatea noastră de după ’89 încoace și încă ne chinuim cu ea.

Pseudo-Democrația din anii ’90 a născut încă din primii ani de la instaurare un specimen destul de scârbos de plebeu rebel anti-muncă, care refuza cu obrăznicie să contribuie la formarea noii societăti românești și implicit la integrarea în societate. Altfel spus, atunci se nășteau primii cocalari autohtoni, care mai târziu aveau să facă carieră în „Italea la combinații”. Acest soi de herpes s-a răspândit cu repeziciune în capitalismul românesc, reușind să se îmbibe al dracului de bine în mentalitatea noastră. A ajuns un factor principal și chiar decisiv în evoluția țării (sau mă rog, involuția).

În haosul de după ’89, nu mai existau principii, nu mai existau reguli, toti voiau să facă bani rapid, toată lumea voia să dea un tun, toată lumea țepuia pe toată lumea, pe clișeul hai sa fim șmecheri cu bani, nu proști săraci. Foarte des auzeai prin acei ani, vorbe precum „Hai să ardem un fraier” sau „Munca e pentru fraieri, banii sunt pentru smecheri”.

Această concepție, într-adevăr i-a propulsat pe mulți în față, însă ne-a ținut pe noi ca nație în spate. Datorită acestui comportament parșiv și egoist am fost fiecare pentru fiecare, iar în final tot săraci și tot proști ca nație am ajuns (generalist vorbind, exceptând anumite cazuri).

Faptul că nu am fost uniți și nu am gândit în mod uniar, ne-a costat foarte mult. Ne-a costat practic 30 de ani din viața noastră. Și nimic nu-i mai dureros cand plătești cu anii, nu cu banii.


Cum e în câmpul muncii?

În anii studenției lucrasem pentru unul din marile hipermarketuri prezente în țara noastră și pot să spun că experiența de acolo a reprezentat un punct de cotitură în viața mea. Bineînțeles acest lucru aveam să îl conștientizez mai târziu.

„Young meat”, la 20 de ani, am intrat în campul muncii cu o atitudine hiper pozitivă. Nefiind poluat până atunci de vreun mediu. Eram dispus să învăț, eram dispus să ajut cât mai mult și în final să fiu un exemplu bun de nou-venit.

Îmi făcusem impresia că voi lucra cu oameni profesioniști, oameni cu viziune și oameni motivați. Îmi facusem această impresie deoarece respectivul hipermarket era ceva nou pe piața noastră și era până la urma urmei o multinațională care venea cu un fresh new look pe piața muncii din România. Politici și proceduri interne diferite de ale unei companii românești, cu spirit vestic, cu viziune și cu deschidere.


Bullshit!

Degeaba îi dai unui șofer de Trabant să conducă un Mercedes, pentru ca el tot ca un Trabant îl va conduce.

Aveam să întâlnesc acolo probabil una dintre marile dezamăgiri ale vieții. Oameni dezgustați de muncă, plafonați, închiși și oameni cu frică. Șefi tineri cu mentalitati învechite, cu un clișeu clasic de muncă, prin care voiau să vadă toți angajații umili muncind (chiar dacă uneori nu aveau ce). Șefi fără viziune care delegau sarcini ridicole și total neproductive. Rezumând totul, mediul de muncă era unul bolnav, dar totodată asumat.

Intrând în acest mediu, eram văzut ca o pată mult prea vie de culoare în toată această mare de gri. Am început să atrag priviri, intrigi, semne de întrebare și în final chiar conflicte. De ce? Deoarece încercam să ies de fiecare dată din tiparul lor clasic. Eram plin de energie, cu un vibe diferit, cu idei noi, care culmea, fie erau asumate în final de alții, fie primeam răspunsuri de genul „bă, tu fă așa cum ți-am zis”.

Absolut toți angajații erau nemulțumiti de salarii, de condiții, de șefi, de proceduri ridicole care trebuiau urmate cu strictețe, de presiuni inutile care veneau din partea șefilor și bineînteles de pupincurismul clasic.

În discuțiile pe care le aveam cu colegii, se simțea frica și umilul, dar totodată si consemnarea: „Aș pleca, dar cine mă mai ia pe mine la 25 de ani?”, „Peste tot e așa, asta e viața!”, „Bă, de bine de rău aici îmi intră salariul pe card, în altă parte nu știu ce să zic…”.

Cu toate acestea în momentele în care se organizau ședințe interne cu „șăfii”, culmea, nimeni nu aducea aceste neplăceri în discuție. Le țineau doar pentru ei, în particular, plini de frică. Totuși „pata de culoare” simțea că se poate mai mult. Așa că într-una din ședinte, am îndrăznit să ies în fața tuturor și să pun totul pe masă, toate neplăcerile și toate neregularitățile de care ne băteam zilnic. Aveam încredere că dacă voi aduce în discuție toate aceste aspecte și de asemenea dacă voi fi și susținut de către colegi, cu siguranță lucrurile se vor schimba.

Rezultatul? Cea mare parte a colegilor aveau pur și simplu să se amuze și să mă creadă „un nebun” la momentul respectiv, iar șeful raionului avea să nu fie foarte impresionat de atitudinea mea, pe ideea „Degeaba mi-ai spus, ce mi-ai spus, că oricum schimbări nu se vor produce. Eu trebuie să îmi ating targetul, nu am timp de așa ceva!”. Ok…

Atunci am realizat două lucruri foarte importante: faptul că tu ești singurul răspunzător pentru condiția în care te aflii și implicit faptul că tu ești singurul care poate schimba condiția.


Munca – o cale spre succes!

Munca, prin definiția ei brută reprezintă o acțiune, un serviciu prestat în schimbul unei remunerații. Adică mai simplu, muncești ca să supraviețuiești.

Trebuie totuși să încercăm să vedem dincolo de această formă clasică prin care iarăși mergem la „scârbici” sau „o nouă zi un nou rahat”. Este absolut clar faptul că dacă privim cu acești ochi munca, putem spune că trăim o suferință zilnică. Și da, în aceste condiții, munca e pentru fraieri.

Munca nu trebuie vazută doar ca un efort de pe urma căruia îți câștigi existanța și atât. Munca poate reprezenta o cale către succes. Identitatea unui individ este strâns lagată de muncă. Prin acest efort nobil îți poți dezvolta un Eu profesional care să te ajute mai apoi la formarea și rafinarea personalității.

Dacă prin muncă reușești să vezi mai degrabă plăcere decât durere, atunci munca poate deveni antrenorul intelecului și creativității tale. Totul constă în alegerile pe care le facem.

Spre exemplu, dacă locul tău actual de muncă nu te inspiră, dacă mediul în care lucrezi nu este unul antrenant, dacă simți plafonare, dacă simți că nu ești apreciat pentru eforturile depuse, dacă simți că există o discrepanță între mind-set-ul tău și mind-set-ul organizației și dacă toate semnele îți arată ușa de ieșire, nu mai sta pe gânduri și pleacă cât mai repede, fugi, deoarece acolo nu este locul tău.

Alege să vrei mai mult, să ieși din zona de confort, alege să cauți mediul în care te vei simți natural, te vei simți motivat și mereu antrenat. Într-un astfel de mediu te vei putea dezvolta atat profesional cât și personal și toate acestea vor duce în final spre atingerea celor mai de pret sentimente, fericirea și împlinirea.

“If you follow your passion, you’ll never work a day in your life.”Tony Bennett

Lasa un comentariu

Logheaza-te pentru a comenta sau plaseaza comentariul ca si Guest
avatar